Vad adesea cupluri fericite...in poze, pe strada, in baruri. Manifestari ale afectiunii care pun pe ganduri analitica din mine. Oare totul merge ca uns, oare exista dependenta si reciprocitatea emotionala pe care gesturile lor o implica sau este doar un stereotip al "cum ar trebui sa ne purtam in cuplu?" As lua cazuri personale sau ale oamenilor apropiati, dar nu vreau sa devin subiectiva. Ma rezum la "ceilalti", la oamenii a caror poveste nu o cunosc decat prin prisma unidimensionalitatii oferite de o distanta relativa.
Un cuplu pe care nu il cunosc, dar pe care il vad pe strada afisand nenumarate gesturi de afectiune. Nu le cunosc trecutul, nu stiu nici macar de cat timp sunt impreuna. Stiu doar ca sunt impreuna. Si ma gandesc asa. Oare el/ea este pentru celalalt exact atat cat are nevoie in momentul ala? Da, poate ca distrug misticul iubirii, dar mai trebuie sa iti mai pui si intrebari de genul asta cateodata. Oare ambii ofera la fel de mult, oare unul se implica mai mult si e frustrat din cauza asta, oare unul din ei e ignorant fata de activitatile celuilalt? Sunt constienti amandoi de viata celuilalt in afara cuplului? Si aici nu vorbesc de un fel de politie sau de inchisoare, ci de increderea ca exista reciprocitate. Fidelitatea e un cuvant atat de mare, incat nu il folosesc. Doar sfintii au dreptul asta.
Si intrebarea e daca exista un al treilea in ecuatia noastra a iubirii? Daca eu in ignoranta mea, am vazut acum cateva zile aceeasi femeie din cuplul nostru perfect cu un alt barbat, in alte circumstante, formand un al doilea cuplu perfect? Daca fiecare sau numai unul din ei are o relatie supapa care ii ofera ceea ce partenerul lui oficial nu ii ofera? Daca sunt mai multe versiuni ale realitatii? Si daca fara supapa, relatia oficiala nu ar functiona? Si oare supapa stie, se complace sau e si ea la fel de indreptatita sa faca parte din jocul oficial? Care atunci cand eram mici, am fost invatati ca se joaca in doi. Dar realitatea iti prezinta mai multe variante ale povestii.