Aud tot mai multe povesti aproape monstruoase despre violenta, si nu din aia psihologica si deci subiectiva, ci in cea mai crunta si frustranta forma a ei, violenta fizica. Violenta care te umileste atat de mult incat te dedubleaza. Si victimele sunt de cele mai multe ori copii. Superficiala din mine nu poate sa inteleaga cum gestioneaza un copil violenta, ce poti sa faci sa uiti, sa nu ripostezi, sa-ti creezi o lume imaginara. Cum poti sa iesi din drama bine, sa poti sa vezi partea buna a lucrurilor, sa te impaci cu dusmanul si chiar sa ajungi la starea sublima de a-l intelege.
Campanii sunt o gramada: sa nu bati, sa nu injuri, sa nu violezi. Dar cui se adreseaza? Cum poti sa atingi sufletul unui tata incrancenat si frustrat si sa-l faci sa nu ridice pumnul, doar pentru ca nu e dezirabil social sau pentru ca asta ii va face rau copilului lui pe viitor? Daca i-ar pasa de asta, crezi ca ar mai fi violent? Nu, nu ar alege calea cea mai usoara si confortabila de a refula.
Cui se mai adreseaza campaniile? Martorilor, complicilor, vecinilor de bloc? Bani dati degeaba ma gandesc, in conditiile in care romanul nu e solidar. Niciodata. Mai ales cu riscul de a-si periclita la randul lui sanatatea mentala si fizica. Poate americanul sare in ajutor, dar romanul nu. Romanul doar se uita pe vizor si bate in calorifer pentru ca tipetele victimei il deranjeaza de la vizionarea meciului.
Cred ca se poate face ceva in alta directie. Copiii ajunsi maturi nu vorbesc despre asta. Rusinea depaseste pana si nevoia de vindecare. Copilul se va integra superficial, va urla in interior si va zambi in exterior. Nu e nul pentru societate doar pentru ca cel care ar fi trebuit sa-l formeze, a ales in schimb sa il minimizeze. Si cred ca ar trebui sa avem un al saselea simt in a sesiza tristetea din ochii unui copil mare si de a asculta. Nu trebuie neaparat sa fii psiholog pentru asta.
E usor sa judeci. Asta e prima arma. Recunosc ca pe asta o folosesc si eu. O calibrez si incep sa trag!La dracu! Ce imi pasa...atat timp cat ma simt eu confortabil. Dar victimele nu sunt numai la televizor sau in registrele politiei, ci sunt langa noi. In ultimul timp am inceput sa ma simt eu aia in minoritate pentru ca am avut o copilarie civilizata. Nu neaparat fericita, dar civilizata.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu