2 years of loneliness

Eroina mea nu mai e fizic langa mine. Si ma simt singura. Pentru ca nimic nu se compara cu auzul vocii ei la 8 dimineata in fiecare zi "Ce faci mamaie te duci la lucru?" Bineinteles ca eu o sunam, pentru ca tehnologia nu era chiar punctul ei forte. Si vorbeam 10 min in fiecare zi pana ajungeam la metrou despre barbatii din viata mea, carora de fiecare data le pocea numele. La 87 de ani puteai sa inveti o gramada de lucruri de la ea. Era sireata. 

Si conversatiile se terminau intotdeauna cu incercarile ei de a obtine o promisiune de la mine ca voi veni in sambata aia la tara. Si  facea in asa fel incat te convingea. Pentru ca iti spunea ce planuri are, ce vrea sa faca de mancare, ca trebuie sa faca curat. Asa ca nu mai aveai cum sa dai inapoi.

Si nimic nu se compara cu sambata seara la tara. Incerca sa nu adoarma pana cand veneam eu aproape la 10 seara. Se cuibarea langa soba si motaia. Dar ii trecea tot somnul cand veneam eu. Si ma lua in brate si imi puneam capul pe pieptul ei care mirosea a frunze arse. Nu pot sa uit mirosul asta. 

Imi placea sa o incant cu fructe exotice, iaurturi si deserturi de tot felul. Era impresionata de ele si a doua zi isi servea prietenele, si ele octogenare, cu deliciile aduse de nepoata de la Bucuresti. Era o intreaga competitie intre ele, cine are nepotul cel mai reusit si mai ales, care nepot isi iubeste cel mai mult mamaia. Acum ani buni, cand i-am zis ca lucrez la PRO TV (biata de mine intr-un post minuscul in cercetare), si-a pus toate vecinele sa se uite la televizor sa-i vada nepoata. Mare dezamagire ce a fost atunci!:-)

Imi pare rau ca toate astea nu s-au intamplat ieri si cel mai rau imi pare ca nu se vor mai  intampla nici maine. Si mai imi pare rau ca nu mai pot sa-i impartasesc lucrurile bune din viata mea.